Îl zări din depărtare stând cu un buchet de bujori roşii în mână, pe care ea atât de mult îi îndrăgea. La trecerea celor douăzeci de ani el rămânea acelaşi tânăr chipeş, cu părul negru cârlionţat, în care şi-au făcut aparenţa firele înţelepciunii. Ochii albaştri, ce-i aminteau de ciucurii de la ia mamei, l-a care a năzuit toată copilăria, erau la fel de mari, precum atunci, când îi plăcea să privească în ei şi să-şi vadă chipul. Ea, în schimb, nu mai era acea tânără timidă, pe care o ştia el. Avea deja un renume şi aceasta o făcea matură, mai mult decât anii vieţii. Încă din şcoală toţi ştiau că Dumnezeu i-a pus pensula şi paleta în mână, hărăzind-o cu darul de a picta. După lecţii, pleca pe malul râului şi-i zugrăvea apa purpurie, picta pietrele şi granulele de nisip, rătăcite prin albie, plantele, ce-şi plecau tulpina, pentru a o clăti de praf, înghesuiala ciupercilor din jurul copacilor. Picta fiecare suflu al naturii şi se bucura cu bucuria ei de copil de carisma pe care o poseda aceasta - de soarele şi nimbul lui, adierea vântului, ce legăna puful păpădiilor, luminişurile ascunse printre crengile copacilor, florile, ce se înşirau pe iarba verde ca nişte salbe de mărgele. În mijlocul naturii numai ea ştia să-şi încânte sufletul. Dar niciodată ea nu picta un chip de om. Credea că pentru aceasta e nevoie de un talent aparte şi să crească mai mare, pentru că încă nu cunoştea oamenii.

     Florile erau preferatele junei pictoriţe. Ar fi pictat toate florile pământului într-un singur buchet, ar fi stat într-o grădină cu flori zi şi noapte, dar trebuia să şi înveţe. Potrivea culorile, cum nimeni nu ştia, transpunând pe hârtie frumuseţea lumii în care trăia. Era în ultimul an de şcoală, când s-a îndrăgostit de bujorii roşii, pe care îi ştia din grădina vecinului şi pe care-i mirosea doar de la distanţă, când trecea pe drum. Pictase mai mult de zece tablouri cu aceste flori regale, ce-i ieşeau atât de ochioase şi parcă răspândeau mireasmă din ramele în care erau aşezate.

     Elena i se păru cea mai frumoasă fată, când pentru prima dată sosi la hora din sat. Era sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, când îşi sărbătorea şi ziua de naştere. Cadourile pe atunci erau mult mai modeste, dar mai valoroase. Mama i-a dăruit libertate la ai săi 17 ani şi i-a îngăduit să meargă la hora din sat. Cerşi un bujor roşu de la vecini, pe care-l prinse în păr, îmbrăca ia mamei cu ciucuri albaştri, moştenită de la bunica şi fusta de la şcoală. Când apăru la joc şi observă privirea lui pe ea, roşi la faţă, ca bujorul din părul negru şi lung până la brâu. Nu mai simţi niciodată, ce simţea în acel moment. Inima nu-şi mai găsea loc în pieptul ei. Dacă ar fi avut mai multă îndrăzneală i-ar fi răspuns cu un zâmbet, dar se ruşina şi plecă. Credea că încă nu e pregătită şi tot mai mult grăbi pasul, când cineva o prinse de mână şi o opri...

     Douăzeci de ani trecu ca fulgerul, dar el nu uita de fata, ce i-a răpit liniştea, de cea, care prima l-a însoţit în lumea dragostei. Era o pereche deosebită. Se iubeau firesc şi credeau că Dumnezeu i-a făcut unul pentru altul. Constantin şi Elena şi-au jurat în fidelitate, aşa precum îşi jurau buneii în patriotism, când plecau la război. Toţi ziceau că ei meritau acea dragoste frumoasă, pe care au avut-o în vara, când trecu pe la bunici să-i vadă, căci înainte îl aştepta serviciul militar. Ei şi-au promis că iubirea le va fi eternă, că atunci când se vor supăra unul pe altul îşi vor aminti de ziua, când ochii lor s-au întâlnit, că vor fi buni cu oamenii din jur şi vor iubi ţara în care s-au născut. Că zilnic se vor uita la cer şi vor zice: „Mulţumesc”. Că la fiecare aniversare a zilei în care s-au întâlnit se vor îmbrăca în iile pe care le aveau la prima lor horă, vor sădi câte un bujor roşu şi vor repeta jurământul pe care l-au depus.

     Parcă nimic nu putea fi schimbat, când totul s-a schimbat. Constantin pleca în deplasare şi nu se mai întorcea. Elena plecă în capitală, pentru a obţine studii superioare. În scurt timp, talentul ei îşi făcu aparenţa în lume şi deveni artist plastic. Avea salon de pictură, expoziţii personale, şcoală de pictură. Ea deveni renumită în lumea artistică. Dar toţi ştiau de suferinţa ei, ştiau că e în căutarea a cineva, pe care l-a pierdut. Tablourile ei cu bujori deveniseră adevărate opere de artă. Dar nicio expoziţie nu era onorată cu tabloul pe care şi la făcut la un an după întâlnirea cu Constantin. Îşi făcu unul special pentru camera ei, un tablou cu bujori roşii. I s-a spus că bujorii aduc iubire la casa omului, iar ea nu-şi dorea decât reîntoarcerea celeia pe care o avuse cu mulţi ani în urmă. Elena a iubit doar o singură dată şi nu regreta. Încă de la ultima întrevedere şi-a promis că o să-l iubească doar pe el.

     Anii treceau, dar ea şi mai mult îl iubea pe cel, care nu-i era alături. Deşi nu ştia nimic de el, se ruga pentru fericirea lui şi nu-şi dorea decât să afle ce se întâmplă sub soarele lui. Nopţile erau cele ce-i aminteau de serile petrecute împreună, de horele la care au dansat, de bujorii, pe care-i aducea la fiecare întâlnire, de ultima întrevedere, când a anunţat-o că trebuie să plece de urgenţă. Zilele pline de griji îi furau aceste gânduri şi-i prescriau o altă existenţă. Ea întru totul se dedica ocupaţiei îndrăgite şi crea de dragul frumosului. La zi de sărbătoare Elena îşi punea bujor în păr. Îi plăcea să se delecteze uitându-se în oglindă şi să râdă, aşa precum făcea când se uita în ochii lui. Îmbrăca ia mamei, pentru a simţi încă o dată mâna lui, ce o prinse atunci când fugea de la horă. Se arunca la geam şi repeta în şoaptă: „Numai o clipă să-l văd, Doamne, numai o clipă”.

     Acum Elena înţelese ce este omul: jumătate dragoste şi jumătate luptă. Florile dispăru de la orizont şi apărea un chip de om. Elena înţelegea că sosi timpul să picteze chipul de om, de care fugi atâţia ani. A început să-şi dorească mult să facă aceasta. Îşi cumpără pensule şi culori noi, comandase pânză din străinătate, îşi pregăti o cameră specială în salon, dar când să înceapă, se înfricoşa de parcă stătea la marginea prăpastiei. Lăsa totul şi încerca să-şi imagineze nişte trăsături ale chipului pe care urma să-l picteze. Era ceva în depărtare, cineva pe care ar fi vrut să-l ia de mână şi să-l aducă mai aproape. Nu înţelegea ce se-ntâmplă. Se gândi că-i lipsesc bujorii roşii, ce o inspirau de fiecare dată şi îşi umplea camera de lucru cu florile „făcătoare de minuni”. De ajutor nu-i fusese nici acestea. Elena umbla pe străzi, în căutarea unui prototip, dar nu-l găsi chiar şi după căutări îndelungate. Când dezamăgirea îi cuprinse sufletul ea renunţa să mai picteze chipul de om şi-şi luă o mică vacanţă pentru a pleca la ţară să viziteze casa părintească.

     Era primăvara şi se apropia ziua ei de naştere, şi sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Ea evada din oraş spre satul în care s-a născut, ce demult îi era străin. Nu mai avea pe nimeni acolo, dar rămase casa părinţilor, pustie şi veche. Pe lângă bagajul pe care şi-l făcuse Elena nu ezita să-şi ea şi ustensilele de lucru. Pentru ea odihna tot muncă însemna. Ştia că o să întâlnească locuri, cărora le va face o copie pentru colecţia pe care o avea acasă şi în salon. Drumul fusese lung şi necunoscut, căci demult Elena nu mai călătorise cu trenul prin acele locuri. Satul ei era undeva la graniţă. Îşi dorea să vadă casa în care s-a născut şi mormântul tatălui de lângă postul de grăniceri. Deşi se obişnuise cu lumea boemă şi elita, ce o înconjura, Elena era nerăbdătoare să audă graiul bătrânilor de la ţară. Şi mai mult se emoţiona, când se anunţă staţia ei. Când coborî din tren se bucura pentru fiece pas pe care-l făcea pe pământul natal. Afară era atât de frumos şi Elena îşi dădu seama că acasă e mult mai frumos, decât în oraşul în care-şi trăieşte viaţa. Era dimineaţa, dar soarele îşi începu încă de cu zori misiunea de înviorare a satului. Trilul păsărilor ce invadaseră copacii, i se părea mai tare decât claxonul trenului. Elena era atât de dezorientată, că se aşeză puţin pe iarbă, în drumul său de la gară spre casă. Nu era departe, dar vroia să asimileze orice moment de graţie din mediul în care se afla. Ajunse acasă chiar de ziua ei. Nimic nu s-a schimbat. Doar că totul părea rustic. Căsuţa parcă îşi propti pereţii de stâlpii încovoiaţi şi se plecă puţin de bătrâneţe. În curte nu era un suflet viu. Doar cosaşii săreau pe ici-colea. Poarta şi gardul se înegri de ploaie şi se acoperi cu muşchi. Când privirea îi fu sustrasă de frumuseţea bujorilor roşii de la poartă, Elena roşi în obraji şi începu să plângă. Se plecă spre ei îi mirosi, îi săruta, îi mângâia şi-i întreba cine i-a adus la poarta ei. Florile mute doar îşi deschideau petalele şi o parfumau pe Elena cu aroma îmbătătoare. De acum în colo, comoara de la poartă o va chema pe Elena în fiecare an la casa părintească.

     Pentru că era sărbătoare, Elena îşi spăla repede ochii cu roua ierbii, se pieptăna frumos, îmbrăca ia mamei cu ciucuri albaştri, îşi lua o fustă şi un batic pe cap şi porni la biserică. Când să iasă din curte ochii iarăşi i s-au plecat spre frumuseţea bujorilor roşii. Cerându-şi iertare de la întreaga lor familie, îl rupea pe cel mai mic şi-l agăţa la piept. Nici dangătul clopotului, nici oamenii ce se şuşoteau, trecând pe lângă ea, nu-i distrăgeau gândul la bujorii de la poartă. În sat deja se da zvonul că a sosit Elena de la oraş. Mulţi nu o mai recunoşteau, dar toţi ştiau că Elena e artistă mare. Mergând în grabă, Elena se împiedica şi îşi pierdu bujorul din piept. Drumul până la biserică parcă i se păru mai greu decât cel pe care l-a făcut o noapte-ntreagă cu trenul. Frământările şi gândurile s-au aşternut ca o pânză albă în faţa ei, când ajunse la poarta bisericii. Printre lacrimile ce-i curgeau fără voie ea zări chipul omului pe care vroia să-l picteze. Era îmbrăcat în ia de la prima lor întâlnire. Avea acelaşi zâmbet furişat pe buze, aceiaşi ochi sinilii, în care-i plăcea să se vadă pe sine, o privea şi strângea la piept un buchet de bujori roşii.

     De când s-a întors în sat, fiind în misiune de serviciu la graniţă, în fiecare an de ziua ei Constantin pregătea un buchet de bujori roşii şi o aştepta pe Elena. Niciodată n-a îndrăznit s-o caute, doar spera că o va mai întâlni o dată,  fidelă, ca şi el, jurământului depus...

Svetlana Ursu